Sunt Roman si... rectum!

Cu tot cinismul si pesimismul ce-mi stă in fire, trebuie să recunosc că anul 2008 a fost un an bun pentru mine, deşi situaţia din Moldova a rămas de cacao, iar eu n-am plecat din ţară.

Pe la mijlocul anului, am închis o uşă, ca să am timp de căutat una nouă, iar între timp am întîlnit-o pe EA. Mai tîrziu am găsit şi uşa, de fapt mi-am făcut-o singur, dar asta-i alt film... „Patriot din tufiş” fiind (recunosc că nici acum, pe 7 aprilie, nu am aruncat cu pietre în bordelurile de stat), am exclus dintotdeauna posibilitatea de a emigra. Cu EA la bord, am zis că chiar nu mai are rost să plec. Casă, maşină, copii, pomi, fîntînă... ce să mai, le-am plănuit pe toate la locul lor, ca la gospodari să fie. Tot EA mă struneşte atunci cînd înjur poliţia rutieră şi alte organuri* de stat. De dragul EI renunţ (greu, dar sigur) la cuvintele „corecte” din vocabularu-mi de holtei-patriot-rebel. Mă pusei, se pare, pe calea reabilitării şi chiar începusem să mă obişnuiesc cu gîndul că viaţa trebuie trăită, că nu are rost să te enervezi cu oamenii proşti, pardon, importanţi. Prima toamnă împreună, primul crăciun, primul revelion, primul crăciun secund, primul 8 martie... şi tot aşa pînă la primul act civic... votul!

Am mers la ţară să votez şi chiar credeam că votez „mai binele” (că bine parcă deja aveam). Dar uite că n-a fost să fie. Şi după alegeri am zis că plec în Honduras (sau altă zonă cu nume sugestiv), unde ar fi oricum mai bine ca în Moldova. Am început foarte serios să mă gîndesc la emigrare şi nu se întîmplă nimic care să îmi spulbere acest gînd, afară doar de EA, care tot Moldoveni vrea să nască. Cel puţin copii pot să-mi fac doar doi, pentru mama şi tata, că ţara se pare că nu are nevoie de plozi necomunişti. Şi nu mai plec, pînă una-alta.

Dar astăzi mă gîndeam la o călătorie în ţara mare şi am constatat că dau de belea dacă îmi etalez paşaportul românesc. Înainte vreme ieşeam din Moldova cu paşaport albastru şi schimbam culoarea între vămi. De pe la începutul acestui an, nu se mai poate. Te impun vameşii să ieşi cu paşaportul românesc, dacă n-ai viză în cel albastru. Şi atunci tre să intru cum am ieşit, dar nu se poate dacă nu am viză de Moldova... Ar putea fi aberaţii, dar nu te joci cu sistemul, e demonstrat. În cel mai bun caz, s-ar putea să scap doar cu cîteva ore de stat în vamă de-a-mpleaşa, fără să primesc explicaţii şi fără a avea vameşii vreun temei legal să mă facă*. Şi de la aceste gînduri laşe, am ajuns la ideea că actul generos al lui Băsescu e benefic celor disperaţi de a pleca la muncă afară, că noi, cei puţini şi (să admitem) trebuincioşi româniei, alias Români patrioţi ai Moldovei, ne-o punem mai rău ca acuma. Sunt sigur că o mare parte din cei care au votat stabilitatea, depun cerere şi o taie cu primul tren. Dacă România o ţine tot cu declaraţii, iar tătuca primeşte mandatul de arest, pardon, de deportat sau preşădinti, degeaba vorbim... fraţilor. Îmi acordaţi şi un loc de muncă în UE? O casă? Garanţii, ceva? În alte condiţii... unde să-mi bag cetăţenia?

Nasc şi la Moldova... genii.

Am zis că n-o să mai scriu pe blog... M-am gîndit că sunt genial şi poate mă plagiază vreun pămpălău... sau sunt dobitoc şi nimeni nu are nevoie de gîndurile mele încurcate precum căile emigrantului ilegal... sau mi-o fi zis cineva de prima sau a doua... Nu mai ţin minte de ce nu am mai scris, da nici nu mai contează.
Vorbind de genialităţi... noi, moldovenii, preferăm să inventăm reguli, tehnologii, reţete... în loc să împrumutăm de la unii care au gîndit la ele ani, decenii poate... „Ce măăă? Să mă înveţe neamţu cum se cultivă popuşoiul???”, „Să îmi spună americanul ce e democraţia?”... n-are nimic că roada e de două ori mai mare şi efortul invers proporţional la neamţ, iar America e „Ţara tuturor posibilităţilor”. Suntem geniali la noi acasă şi nu scoatem gunoiul din casă, iar pe „al lor” îl filtrăm... luăm ce-i bun, cum ar veni.
Cînd plecam din Chişinău, acum 4 zile, am arătat cartea de îmbarcare de 7 ori:
o dată fetei de la check in;
a doua oară unei proaste (prostită de sistem, că poate era OK înainte!) de la intrarea în coridorul verde (un fel de noţiune împrumutată din alea bune, dar cu alt sens la noi... e verde numai cînd vrea domnu vameş!);
a treia oară domnului vameş, care decide culoarea coridorului;
a patra oară fetei de la control paşapoarte;
a cincea oară unui alt domn, care probabil e gelos pe cel care decide culoarea coridorului şi verifică şi el, imediat după ce treci controlul bagajului;
a şasea oară fetelor de la îmbarcare;
a şaptea oară însoţitoarei de bord.
(Am mai verificat şi eu o dată înainte să mă aşez, ca să fiu sigur că nu am greşit avionul, da asta nu se pune!)
Cel puţin 3 din controalele sus enumerate se întîmplă numai la noi. Toţi cei vizaţi cred că prin asta demonstrează cît de sigur e sistemul... după mine, sunt o adunătură de bovine, care nu au încredere unul în altul şi nici sistemul nu are încredere în ei. E ca înainte cu securitatea... ca să fii sigur că nu te pîrăşte cineva, pîrai tu primul şi gata, te-ai scos...
Ca să revin la genii (de export!). Eu am marea onoare şi nevastă-mea marele nenoroc că lucrez în cinematografie. Nu în cea moldovenească, că nu există, dar încerc să învăţ de unde există, ca să avem şi noi. De aici vine nenorocul neveste-mii, plec des.
De data asta am fost la Torino. Am avut o întîlnire din cadrul unui proiect al consiliului europei (Cross-Border Cinema Culture). Am reprezentat cu demnitate guvernul moldav (cu sau fără ştiinţa lui....). Ideea proiectului în sine e nobilă şi grea, dar acuma trebuia să prezint o listă de producători, potenţiali participanţi într-un training care se întîmplă în iunie, anul viitor, în Italia. Acoperă ei toate cheltuielile, de la noi se cer oameni buni, care vor să facă film şi să construiască cinematografia menţionată mai sus (care (nu) este la noi!).
Nu am avut o listă... doar scuze. De ce? Poate pentru că filmagiii noştri se descurcă singuri! Poate din aceleaşi motive din care nu am mai scris eu pe blog ceva timp... Nu pot să ştiu! Cert este că am trimis anunţul la mai mulţi oameni de film, dar am primit 0 (zero) aplicaţii! I-am convins să ne prelungească data limită... şi mai încercăm o dată... pînă pe 9 decembrie. Vreau să cred că e lipsă de informare şi sunt deschis să mă împart (nu că aş fi eu cel mai şmecher, dar chiar am informaţie pe care nu o au alţii!). Ca să fie mai uşor cu informaţia, am făcut zavidenie... „ALTFilm” se numeşte... descifrarea e cum vreţi voi, dar noi vrem să fie un centru de resurse pentru filmagii. Avem nevoie de mult ajutor şi sper să îl primim, ca să putem da înapoi. Dacă nu iese, îmi caut servici de la 8 la 5 şi măcar nevastă-mea o să fie fericită.
Cînd am început înregistrarea instituţiei, am dat toate actele la Ministerul Justiţiei. În statut scrie că o să facem filme şi o să le distribuim... Proasta (poate tot de la sistem i se trage) care verifica actele mi-a zis să specific că o s-o fac GRATIS. I-am amintit de punctul standard în care scrie că am voie să fac activitate economică pentru menţinerea organizaţiei!!! Plus că, după denumire... putea să-şi dea seama că împletitul de mături sau cultivarea cepei de Buzău nu erau în planul meu de activitate. Mă rog, sunt chestii care vin de la mama lor (sau mamele noastre), aici chiar nu pot să învinuiesc sistemul. În fine, a zis să schimb, da nu am schimbat şi a trecut aşa... poate s-a întîmplat ceva frumos în viaţa ei...
Săptămîna trecută am fost în Germania, la Connecting Cottbus. Am prezentat primul proiect din Moldova pitchuit în Europa, o poveste de Dumitru Crudu, cu regizor încă neidentificat. Am co-producător român şi am avut reacţii foarte bune, pentru că la români există cinematografie şi au credibilitate. În această călătorie mai era un punct important, o lecţie pe care trebuia să o înveţe cineva... Engleza e o problemă rezolvabilă, dar care înseamnă foarte mult pentru ei, străinii, indiferent cît de genial ai fi. Să poţi să-ţi exprimi geniul cu guriţa ta e mare lucru şi dacă poţi face asta, se pot ierta şi obţine multe. Mai mult, dacă te crezi deştept, înveţi acolo, unde nu te învaţă nimeni. Sper să fi învăţat cine avea de învăţat. i mai sper să primesc mai multe aplicaţii de data asta, că se pierde un loc.
Chiar nu mai suntem în stare să obţinem nici ceea ce e gratis??? Cum facem? Rămânem geniali pe imaşul nostru sau ne facem genii pe lunca lor? Aştept comentarii. Promit să nu cenzurez nimic 
PS. Dacă eşti filmagiu (sau urmează să fii) şi ai ajuns pînă la sfîrşitul articolului, trimite un mail ca să te avem în vedere atunci cînd avem de împărţit ceva şi împarte şi tu cu alţii tîmpeniile citite aici.

RIALITI SHOU.RO (ZIUA 24)

Nu s-a întîmplat nimic de dimineaţă. Dejun şi flendureală.

Foarte straniu, 1 septembrie mi-a impus un fel de nostalgie şi amintiri din copilărie.

E prima dată când nu am făcut nimic până la prânz, am privit televizorul. Am constatat că din reflex, atunci când intru în camera mea, mă dezbrac, pentru că mergeam numai la culcare până acuma.

Pe la prânz am mai vorbit cu Rafi şi Simon despre film, regizori proşti şi alte tâmpenii. Nu ştiu de ce, mă simt prost că Pavla o rămas outsider în acest workshop şi toată lumea o detestă. M-am apucat de color correction şi sound filtering. Pavla m-a întrebat când termin, ca să facă şi ea nişte chestii. I-am spus că termin când termin. A vrut să mă grăbească, dar a fost de ajuns să mă uit la ea şi a renunţat. Pe la 15.30 o venit iar. Mi s-a făcut milă şi i-am zis să vină pe la 16.00, dar imediat a venit Rafi şi a zis că la 16.30 arătăm filmul Cristinei şi lui Dan. La 15.50 o venit Pavla cu ulâbka ei falsă şi a încercat să îşi ceară drepturile... am fost delicat.

După ce au privit... au zis că e foarte bun, au avut pretenţii la final. Eu nu am înţeles mare lucru, dar nici nu am încercat să intru în esenţă, vreau acasă.

La cină nu ne-au dat carne, toată lumea a rămas dezamăgită.

Vreau acasă.

RIALITI SHOU.RO (ZIUA 23)

M-am trezit cu durere de spate. Sauna nu a ajutat.
Aveam chef de montaj, dar aş mai fi dormit, ca de obicei.
Toată ziua am montat în pace şi linişte, cu mici intervenţii din partea Pavlei, pe care le tăia Rafi foarte delicat şi rapid.
Dan mi-a dat nişte pastile de dimineaţă şi mi-a zis cum să le iau ca să ajute la durere. Uşa a stat închisă toată ziua, lumea s-a obişnuit.
Pe la 17.00 aveam deja montate vre-o 20 de minute, scene separate, dar încă nu vedeam filmul, deşi Rafi, se pare, avea în capul lui filmul final.
La 18.30 trebuia să mergem în Sălişte, la o pensiune, ca să luăm cina. Aveam chef de pauză, dar Rafi a spus că trebuie să terminăm filmul astăzi. Cristina a zis că vine după noi pe la 19.30, măcar să mâncăm. A venit.
Cina a fost delicioasă, în drum spre Sălişte, vre-o 20km am bârfit-o pe Pavla, pentru că toată lumea are ceva cu ea.
Am mâncat repede, am luat o maşină şi am plecat spre staţiune. Am continuat montajul şi până la 00.00 aveam un film. L-am privit cap-coadă şi nu am înţeles prea multe, deşi e fine ca montaj. Mâine, la recomandarea lui Rafi, îmi iau liber o jumătate de zi.
Shari(k) îmi face masaj şi insistă să scriu despre ea. Mi-e dor de casă şi de Cătălina.

RIALITI SHOU.RO (ZIUA 22)

Plictiseală. Mă doare spatele. Spaţiul unde stă staţia mea de montaj e o bucată de hol şi tot timpul trecea lume pe acolo, azi am închis uşa şi am ascuns cheia. Spre seară Pavla a zis că are nevoie de aer. Mi-au trebuit vreo 10 minute ca să-i explic că suntem o adunătură de dobitoci indiferenţi adunaţi aici şi pe ceilalţi îi doare în cot că pe mine mă doare spatele de la curent. Toată ziua au încercat să iasă pe acea uşă, dar mâine n-o să mai încerce. E mai greu de explicat şi mai ales când ai în faţă o proastă alintată şi falsă.

Am montat scena în care ţiganii mă ameninţau că mă bat. A ieşit foarte bine. Avem deja 8 minute de film. Continuăm mâine.

Astăzi am cerut cheile de la saună. Suntem primii, pentru că până acuma numai cei beţi aveau chef de saună.

Cătălina e la nuntă şi acolo aş vrea să fiu şi eu... Vreau acasă.

RIALITI SHOU.RO (ZIUA 21)

Ca în fiecare dimineaţă, deşi mă trezesc fără deşteptător, aveam chef să mai dorm.
La micul dejun a fost linişte, Pavla discuta cu Serghei despre artişti ruşi, care au ajuns în diferite ţări. Discuţia era una penibilă, pentru că ea încerca să înţeleagă de ce Serghei n-o place, iar Serghei nu reuşea (şi nici nu cred că avea intenţia) să ascundă antipatia faţă de ea.
Mă gândeam de dimineaţă cum o să fie montajul cu Rafi şi care o să fie reacţia Pavlei. Când m-am aşezat la masă, s-a apropiat Pavla de mine şi m-a întrebat dacă am ceva împotrivă ca să privească şi ea cum montăm. Normal că i-am zis că poate sta. Pe parcursul zilei, punea tot felul de întrebări din cursul elementar de montaj.
Să montezi cu Rafi e o plăcere. Are gândirea foarte haotică şi nu îţi dai seama cum o să arate secvenţa până nu pui ultimul plan. Am montat astăzi trei secvenţe de 3min40, 34 sec şi 47sec. În ritmul ăsta, până în data de 5 ne încadrăm numai bine cu un film de 20 minute. Deşi nu ştim încă cum o să arate filmul final, ştiu sigur că o să am un extaz continuu de la proces, iar rezultatul final sigur o să fie ceva sărit şi anormal, ceea ce am şi vrut de la început. Atunci când privea scenele cu Pavla, Rafi mă ruga să dau pe viteză, ca să nu se enerveze. Când era de faţă, fata punea chiar şi întrebări şi zicea că ea avea altă intenţie la scena respectivă. Uneori aveam impresia că Rafi îi trage un aperkat* sau cel puţin un fakof*, dar s-a lăsat fără.
La prânz a privit Dan secvenţa pe care o montasem şi a zis că îi place.
Pe la 17.00 au început să circule zvonuri cum că Pavla merge să filmeze petrecerea ţiganilor (ziua de naştere a mamei fetelor care n-au vrut să cânte în Cânepi (Apoldu de Jos)). Eu (şi încă minim 15 oameni din bază) eram sceptic la calitatea şi conţinutul materialului pe care urma să îl aducă, iar Serghei şi-ar fi tras un glonte de ieri, dacă ştia că azi are din nou filmare cu ea.
Am terminat de montat pe la 19.00, că Rafi era obosit, iar pe mine mă doare spatele de la înălţimea mesei de montaj şi scaunul incomod.
S-au întors băieţii de la filmare. Se pare că la ţigani există un obicei foarte... ţigănesc. Dacă unui băiat îi place o gagică, vine şi îi cere mâna. Părinţii au voie să refuze, iar băiatul are obligaţia morală să fure fata... Exact asta se întâmplase. Fata cu mirele dispăruse, iar socrii erau în negocieri de 3 zile. Plus că, se pare, nu mai ştiau unde e băiatul că pierduse numărul lui de telefon. Ţigănie, ce să mai.
Cina a fost delicioasă, iar la felul doi am avut vinete umplute cu carne şi nu mai ştiu ce. Dan a chemat bucătarii (spunându-le că avem o problemă) şi toată lumea a aplaudat delicateţea bucatelor. A fost cea mai gustoasă cină de când suntem aici şi am încercat de toate. Culmea ironiei a făcut să ne dea la desert nişte îngheţată în formă de baston, cam 18 cm lungime, de culoare roz sau verde... Pe fundalul lipsei canalului porno şi stresului din ultimele zile... 23 de oameni cu vârste între 21 şi 55 se amuzau unul de altul cum lingeau îngheţata. I-a revenit şi lui Tuci (un câine negru care muşca pe toată lumea la început, dar acuma e prieten cu toţi, în afară de Iris şi Focus, căţeii mai mici)
După cină Pavla s-a dus să privească materialul filmat azi. Anca (producătoarea mea) s-a dus şi ea şi a zis că îi place şi suntem pe calea cea bună.
Pe messenger am vorbit cu Victoria Cuşnir. Mi-a propus să mă angajez la facultatea de film din Chişinău... Am zis că vreau să ştiu cât timp o să îmi ia acest „hobby”, pentru că banii nu sunt un avantaj acolo, dar mie îmi place să predau şi cred că m-aş băga. Urmează să discutăm detalii cu dl. Druck când ajung acasă.
Am găsit unde să stau în Cracovia. O fată pe care o ajutasem să caute pe cineva în Chişinău acum câteva luni, s-a oferit să mă găzduiască pe 11 – 14 septembrie. Ieri am auzit că tot în această perioadă e şi festivalul de ethno-jazz şi îmi pare un pic rău, dar şi evenimentul din Polonia e important.
Am privit Nanook of North, de Flaherty, un documentar vechi despre eschimos, super fine film.
Serghei zice că Pavla l-a întrebat azi toată ziua de ce nu o place.
Vreau acasă.

*APERKAT/uppercut (sometimes also referred to as the upper) is a punch used in boxing that usually aims at the opponent's chin. It is, along with the cross, one of the two main punches that count in the statistics as power punches.
*FAKOF/fuck off - was a notorious art exhibition which ran alongside the Third Shanghai Biennale (2000), which itself was the city's first attempt at a truly international survey of contemporary art. :)

RIALITI SHOU.RO (ZIUA 20)

De dimineaţă era toată lumea bine dispusă şi toţi vorbeau de prezentarea de seară. Noi eram pe listă la 18.00. I-am zis lui Dan să nu care cumva să o doboare pe Pavla pentru că n-o place nimeni. Mi-a promis să fie obiectivi.

Radu Gabrea a plecat şi a zis să ţinem legătura, că chiar îi plac moldovenii şi mai ales cei care cântă la orgă. A pomenit ceva de Napoleon Helmis cu filmul de la Chişinău, da nu am înţeles care era legătura, abia spre seară mi-a zis cineva că el predă la ATF, deci sunt colegi...

Am început montajul şi la un moment dat am constatat că nu mai mă cert cu Pavla, adică am învăţat să îmi controlez emoţiile până la urmă.

Primul lucru care a vrut Pavla să îl facă a fost un interviu cu mine, unde mă întreba de ce am continuat să lucrez în acest proiect dacă nu-mi plac ţiganii şi nici ea. Răspunzând, mi-am dat seama că mă interesa psihologia ei. Vroiam să văd unde poate ajunge naivitatea omului.

Pe la 17.20 am luat o pauză de montaj, timp în care, m-am întâlnit cu Edy şi Laurenţiu prin curte. Erau dezamăgiţi ambii. Edy era un pic mai supărat, pentru că, se pare, este unul din acei oameni care fac lucrurile până la capăt şi se simt prost atunci când dezamăgesc pe cineva. Îmi place de el.

La 18.00 au venit şi la noi. Era prima oară când priveam tot materialul cap coadă...

Pe parcursul vizionării nu-mi venea să cred că am montat eu aşa ceva, deşi Cristina şi Dan îmi făceau cu ochiul din când în când, semn că să nu îmi fac griji că e vina Pavlei. După vizionare, Simon s-a forţat mult ca să găsească sinonime decente la ceea ce văzuse. Pavla nu a înţeles nimic, da eu tot m-am simţit un pic prost când Rafi a zis că îi pare rău să spună asta, dar montajul este foarte prost... La cină au încercat să mă convingă că mâine e o nouă zi şi o să facem un film bun. Pavla le zicea colegilor că filmul e prost pentru că lucrează cu oameni care nu sunt interesaţi de subiect şi în general subiectul e unul care nu interesează... Ce să mai... a nimerit săraca într-o lume de dobitoci care n-o înţeleg.

Dorina mi-a zis că Elena a cerut cheile de la saună, dar organizatorii nu vor să i le dea pentru că e beată. A mai zis Dorina că în alţi ani tot erau crize în echipe, dar anul acesta e mai grav decât oricând.

Mâine încep montajul cu Rafi, dar mă îngrijorează faptul că Pavla n-o să renunţe.

Toţi bărbaţii din pensiune sunt indignaţi că nu a mai apărut canalul porno.